(foto: Elena Popa)
ne scriem povestea cu cretă pe asfalt
de la sfârşit spre început cum se cuvine unor străini
obişnuiţi cu semnele ce îşi pierd aderenţa
pe alocuri improvizăm: îţi lipesc pleoapele cu lumină
să mă răpeşti întunericului numai deschizând ochii
cu elocvenţa unui limbaj necartografiat
apoi mă acopăr cu un lemn când lansezi spre mine
sori pitici şi caracatiţe din nebuloasa ellada
uşorul tău strabism mă suspendă într-un ramonaj
între viaţă şi moarte – doi pereţi verticali la o distanţă potrivită
cât să-mi trag sufletul pe o cruce în X
(în: Florin Caragiu, „catacombe. aici totul e viu”, ed. Vinea, 2008, p. 76)
catacombe2008 