spovedanie

(foto: Diana Popescu)

motto:
„aici e îngropat un om care n-a putut să devină dumnezeu” 
(G. Papini, „Un om sfârşit”)

din zori până seara
se poate ajunge la măsura sfinţeniei

dar cel mai ades apuc să fac
ce mi se pare straniu de uşor –
Îl privesc pe Dumnezeu ca superfluu
şi doar când am nevoie Îl caut
ştiind că mă va primi înapoi

aşa trec zilele
ca marea îmbrăţişând un înecat

privirea secretă iluzia
în care anii se prind fără scăpare

sângele nu mai trece în cuvinte

experienţa a ceea ce mi-e cu neputinţă să ating
fără să mă schimb
e singura de care mă lipsesc
deşi fără ea celelalte sunt tot mai palide

şi joaca din ce în ce mai nesigură
aduce tot mai mult
cu frica de a iubi

(în: Florin Caragiu, „caracombe. aici totul e viu”, ed. Vinea, 2008, pp. 33-34)

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

palimpsest (jam session cu Aida Hancer)

(foto: Andreea Mureşan)

seara măturăm lumina de pe străzi
şi tristeţea hainelor goale de trupuri din vitrine
călcăm apăsat pe pământul tot mai moale
ca o carne gata să tragă după sine oasele
într-o pornire fără egal spre fiecare dintre siluetele
ce se zbat în memoria noastră în lumina neagră
în care învăţăm să citim locurile vulnerabile

căci viaţa noastră e o istorie ce se rescrie mereu
în stângăcia celor posedaţi de o lipsă
pe care n-o pot umple cu restul de trup
rămas după despărţirea de cel de aproape

dar nu, nu e cazul să fim separaţi
ar curge un soare fierbinte
rănind umbra mea peste tine şi invers
ar durea spaţiul pentru tăcere
şi toate astea –
un afront oricăror apropieri
mai bine taci şi pune-ţi alt trup
peste cel vechi
bea mir, bea orice
şi fii fericit cu muzele tale pe care le ai
de la naştere.
istoria e prinsă mereu între două vitrine
şi nu în lumină

dar singura muză pe care o ştiu
e însăşi această lumină strânsă fir cu fir din pământ
şi întinsă în folii pe trup de la naştere
iar între vitrine nu au rămas decât solzii
apocalipsei ce ne soarbe încet umbra

tunelul nostru nu se termină cu lumină
ci cu un trup îmbrăcat peste cămaşă
sub lumânările de seu
în marşul nostru
nu cucerim decât copacii aplecaţi peste noi
şi serile în care am despletit moartea,
am tras-o pe străzi ca pe o vrăjitoare spre rug
spre-un rug înalt până-n Dumnezeu
nimic nu ne-a spălat de liniştea ei de ceară topită
nimic n-a rămas în seul din noi

e groaznic să nu poţi scrie pe vânt
când îţi arde suflarea de privirea unui înger,
dar e-un scris care trece prin tine

şi nu lasă decât suprafaţa, chipul în care intră
lumea ca într-un pahar pe care îl bei
dintr-o înghiţitură –
darul sângelui

nu vom zdrobi între noi decât un fulger
spinările peştilor ne vor simţi frica
şi vor aduce la mal un iona cu picioarele ude

iona, auzi? viscoleşte pe mare
stau peştii cu sare pe solzi
nimeni nu plânge pe treapta de sus
pe numele noastre încrucişate
dă-mi un loc în dimineţile tale sparte de alizee

locul e-al tău, alizeul nu ştiu
alizeul se-nvârte şi caută aur pe drum
dar nu găseşte decât un ţipăt de vultur
apa stoarsă din colţul cămăşii
o lance scurtă
un turn

dar nu plecăm din tunel, ci sorbim până la osul luminii,
până la soarele bătut în palmă

(în: Florin Caragiu, „catacombe. aici totul e viu”, ed. Vinea, 2008, pp. 67-69)

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Paul Gorban: „Florin Caragiu. Catacombe. Aici totul e viu”

Poeţii vremurilor ce le trăim aleg de cele mai multe ori să aducă, în faţa auditorului sau a lectorului de poezie, frământările omului trecut prin toate cartierele urbanului, obsesiile acestuia, lăsate ca nişte umbre, parcă special pentru recuperatorii de memorii, de cuvânt şi de ce nu de mituri, pentru că, în fond, asta se urmăreşte, crearea unor mituri. Dacă întrebi acum, care este mitul lui Florin Caragiu, este acela că el, este poetul catacombelor postmodernităţii.

Parcă, în ciuda vremurilor pe care le trăieşte, în care majoritatea semenilor lui preferă eliberarea de tot ce este mistic, ce este religios, debutantul aduce în lumină semnele, mărturiile unui călugăr, harul unui iconograf, dar şi o lecţie de metafizică. În urma lecturării volumului „Catacombe. Aici totul e viu„, carte apărută anul trecut la Editura Vinea din Bucureşti, nu ai cum să rămâi rece şi distant faţă de poemele lui Florin Caragiu. Ele se cicatrizează pe inimă, asemenea cuvintelor lăsate, de creştinii prigoniţi de romani, pe zidurile cetăţii. Invitaţia de a coborî în cele 42 de tuneluri ale catacombelor caragiene este făcută, aşa cum poetul însuşi mărturiseşte în poemul tunelului XII, „între noi s-a crăpat de ziuă„, odată cu ieşirea noastră în lume în cătarea identităţii, a iubirii, a Dumnezeului nostru şi de ce nu a semnelor noastre: oamenii ies în stradă să afle cum îi cheamă / hainele lor vociferează atât de tare / încât nu se mai aud unul pe altul / iar sufletele li se întorc în buzunarul de la piept // tu ştii că te iubesc şi îţi este de ajuns vasul din care bem împreună: chiar dacă se sparge în bucăţi mici // apa nu se împrăştie ci rămâne să înfăşoare memoria.

Nu e nevoie de prea multă atenţie, ca să îţi dai seama la o primă lectură că debutantul în versuri nu apelează la fardurile literaturii contemporane. El refuză, asemenea călugărilor pustnici să îşi construiască universul poetic apelând la măştile de gaşcă sau cele de grup cultural. Preferă să fie singur, să fie lăsat să îşi facă rugăciunea în taină, în chilia lui să descifreze mesajele creatorului lui, mesaje lăsate pe zidurile catacombelor pe care odată cu el Dumnezeu le-a construit. În fond, catacombele caragiene sunt trăirile personale ale poetului, sunt acele direcţii pe care poetul le are de parcurs pe întreaga lui vizită în lume. Sunt direcţiile iubirii, ale memoriei, ale luminii şi ale viului în general, pentru că în afara viului semnele catacombelor nu mai există.

Smerit, luminos, recuperator al creştinătăţii, melodios şi sobru în acelaşi timp, Florin Caragiu face o incursiune în istoria iubirii de oameni, de Dumnezeu şi de cuvânt. Matematician la origini, poetul de faţă face suma timpului cu omul, a cărui rezultat este însemnarea, resemnarea, trăirea şi cotidianul, motiv pentru care propune spre meditaţie câteva teme fundamentale ale filosofiei: timpul, naşterea (geneza, facerea), moartea, credinţa, etc. Poetul este conştient că în oricare lume posibilă, în oricare tunel din catacombe ne-am afla, nu putem înainta fără lumină şi fără cruce. Părăsiţi de lumină, are să ne spună poetul, în ghidul catacombelor, lumea ne atârnă de gât / ca o spânzurătoare … Fără cruce, cuvintele orbesc şi alergarea / e o continuă adăstare în prag, când nimeni / nu vine să-şi lase sufletul în palmele tale.

Dacă atunci când nu are sfinţi la-ndemână Dumnezeu lucrează prin cioburi, dacă timpul ne intră în carne mai adânc, cu fiecare zbatere, dacă moartea ni se varsă în palme / ca o apă limpede / în care ne privim chipul, dacă traversând grădina te arunci la pământ / printre merele rostogolite fără umbră de tristeţe, dacă vom împărţi acelaşi strai, scăpărând amarul / până ce lumina din umbră ne va reda tremurul buzelor, dacă ne despletim în joacă urmele, ne-ascundem în scorburi, până ce crengile se ridică spre cer, iar ecoul se-ntoarce, lovind ca o ciută rănita apa, dacă şi cuvintele nu au învăţat să vorbească, / ne trag de mânecă să venim mai aproape de locul / în care timpul se sfârşeşte, abia atunci vedem cum în capătul catacombelor, la capătul privirii se naşte un pământ nou…// cuvintele se prind de bulgărul de lumină / care se rostogoleşte din ce în ce mai iute spre noi.

(text apărut în Revista „Feed Back”, nr. 4/2009, p. 90.)

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

cutia cu imagini

toată viaţa am vrut să învăţ
cum sufletul se face trup şi trupul suflet
fără să înceteze să fie ce sunt

am putea atunci umbla unul în celălalt ca într-o grădină
şi depărtarea ar fi la o lungime de respiraţie
           îmi place să te privesc când dormi
          să-ţi văd pleoapele încreţite de visele din cutia cu imagini
          şi pielea subţiată de mângâierea lui Dumnezeu
          în răcoarea dimineţii

uneori plângi în somn cu o durere de piatră topită
care îmi strânge inima în colţul ochilor
alteori te dezveleşti de noapte cu un surâs
şi rămâi ţintuită într-un gest
din care lumina curge peste lucruri

tristeţea ta lasă peste cuvinte
o pânză în care soarele îşi ţese razele

şi la trezire
singurătatea e un leagăn de copil

(în: Florin Caragiu, „catacombe. aici totul e viu”, ed. Vinea, 2008, p. 47)

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Bucur Demetrian: „Cutia cu imagini”

O poezie reflexivă scrie Florin Caragiu, a cărui formaţie de matematician şi teolog transpare în debutul său catacombe. totul e viu aici, Editura Vinea, Bucureşti, 2008.

Nu vom întâlni, în aceste texte, excesul autobiografic, nici fragmente din realitatea cea de toate zilele. Urmele contingentului sunt transfigurate într-un nadir generator de ţesături calofile, de retrageri fantaste, într-un periplu manierist, într-o explozie de miresme pe care trandafirul absent din toate buchetele o răspândeşte. Acest univers spiritual se încarcă imperceptibil cu o stare de fervoare, cu o transcendenţă care aminteşte beatitudinea psalmilor, rigoarea gnosticilor, dar şi melancolia unei condiţii umane ultragiate. Poezia lui Florin Caragiu seamănă cu „o cutie de imagini“, cu „un palimpsest“ sau cu acele forme care instaurează un orizont al oglinzilor multiplicând, la nesfârşit, labirintic, borgesian, un traseu poetic: „toată viaţa am vrut să învăţ / cum sufletul se face trup şi trupul suflet / fără să înceteze să fie ce sunt“ (cutia cu imagini).

Alchimia cuvintelor marchează o recrudescenţă a tensiunilor moderne, cu iregularitatea lor speculară, cu asianismul lor inextricabil, învolburat, cu structuri poetice ale unei ambiguităţi revelatoare: „tristeţea ta lasă peste cuvinte / o pânză în care soarele îşi ţese razele.“

Prelucrând materialul lingvistic, poetul atribuie sens, construieşte un edificiu din care sunt excluse verbalismul, vocala impudică, dezlănţuirea senzaţiilor nestăpânite. Trupul nu este descris dintr-o perspectivă a zonelor imunde, a carnavalului grotesc, înfăţişat în efemera lui anatomie, în pulsiuni neatinse de spirit. Urma desfrâului lipseşte în aceste versuri care nu exibă obsesii lăuntrice, propensiuni spre tărâmul lubricităţii. Trupul din poezia lui Florin Caragiu este atins de aripa spiritului, de semnele divinului: „Când a creat lumea, Dumnezeu a plâns / văzând înălţările şi căderile viitoare. // Zilele în care ne lăsăm trupul / să atârne pradă vulturilor, afară din inimă, / când sufletul îşi trădează singurul ochi veritabil / iar viaţa ajunge o casă privită doar din afară // Dumnezeu are nevoie de o fărâmă din noi / ca să dea libertăţii asprimea vinului, / El face din rătăciri bucle ce ne întorc dorinţele / trecute pe lângă ţintă în aerul spart de lumină“ (singurul ochi).

Recunoaştem un eu liric trecut în matca unei colectivităţi, în forma de plural a persoanei întâi, semn al unei abstrageri spirituale reverberând în univers, al unei singurătăţi care se regăseşte într-un regim al pluralităţii. Urmele unei fervori imnice susţin aceste versuri care nu au încredere în tranzitivitatea locvace a postmodernilor. Iată un cântec de dragoste amintind spaţiul blagian, întunericul şi lumina îngemănate în slova unei trăiri esenţiale: „orbirea e un cântec de dragoste / abia auzit / când genunchii adorm / lângă sânii mai aspri cu o dorinţă // am îngropat jumătate de lume / într-un singur cuvânt pe care l-am pus lângă cireşul uscat // toată această disperare înflorită în părul tău / mă va găsi dimineaţa / înotând în pământul străveziu“ (plecarea).

Imaginile se strâng şi se risipesc alimentate de cărări care se bifurcă, de magia oximoronului, figura predilectă a modernilor.

Întâlnim şi în „catacombele“ lui Florin Caragiu o recuzită a existenţei marginale, a destructurării aparente: „maidanul înflorit“, „blocurile“, „ecranul televizorului“, „străzile nesfârşite“, asfaltul, comutatorul. Sunt doar iluzii dintr-o ţesătură spirituală, fiindcă vocea lirică oficiază, risipeşte pilde, viziune, o adevărată „lecţie de supravieţuire“. Nu întâlnim fastidioase contururi moralizatoare, ci imponderabile descrieri ieşind din rama tabloului şi plutind în fascinanta lor atemporalitate. Inefabile şi profunde, versurile de început ale poetului au încă timp să se decanteze, să părăsească încărcătura livrescă şi să marcheze un teritoriu al autoreflexivităţii specific unui modernism renăscut. Iată o poezie în care eul poetic, lipsit de biografie, străbate „catacombele“ alterităţii impulsionale. Poetul îşi „pierde inima“ pentru a transfigura contingentul, pentru a se livra unei instanţe care preschimbă haosul în ordine, în spirit: „mi-am pierdut inima – / azilul meu de noapte // viaţa e o uşă crestată de cuţitul / abia ieşit din paleta amurgului // zăboveşti în prag cu buzele uşor crispate / fără să ştii ce te reţine să intri ori să pleci / strada atârnă de tocul ferestrei / pendula stricată acum o seară / dezleagă un murmur demult uitat // aleargă, se zbate, greşind mereu calea / spre un adăpost al fugarelor viziuni // inima e cântecul unui orb / pe lângă care Domnul / trece“ (azilul de noapte).

În sintaxa lor de litanie, versurile lui Florin Caragiu descriu ieşirea din obscuritatea catacombei spre freamătul spiritului, al vieţii. Relaţia lumină-umbră traversează aceste texte reflexive descoperind cămări ale spiritului iscoditor, ale ţesăturii manieriste, labirintice: „Vom împărţi acelaşi strai, scăpărând amnarul / până ce lumina din umbră ne va reda tremurul buzelor“ (lumina din umbră). Cartea lui Florin Caragiu este un debut remarcabil.

(articol apărut în revista „Ramuri”, Nr. 07-08/2009)

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Ar Bann (razele, lb. bretonă)

(foto: Diana Popescu)

lucrurile sunt puncte singulare ale unei traiectorii
ce explorează culoarul dintre cuvinte

nu sunt obiecte, nu-s impasibile
în fiecare din ele se zbate un colţ de memorie,
o amprentă, un crater de timp în aşteptarea erupţiei

au rădăcinile înfipte în palma lui Dumnezeu
şi crăpături de la fiecare cădere în gol
prin care pătrunde în odaie albul nopţii

locurile în care le-ai atins oarecând
se îmbată de viaţă şi moarte
atrase la marginea trupului tău
ca literele din cărţi cu foi netăiate şi cotor aurit

sunt chiar literele pe care un orb le explorează
pe stânci spânzurate de nori

(în: Florin Caragiu, „catacombe. aici totul e viu”, ed. Vinea, 2008, p. 54.)

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Emanuela Ilie, „Raftul cărţilor de poezie”: „Florin Caragiu – Catacombe. Totul e viu aici (ed. Vinea, Bucureşti, 2008)”

Tematic, volumul de debut al lui Florin Caragiu (desigur, deţinător al marelui Premiu pentru debut în poezie laediţia a XVII-a a Premiilor Vinea) poate da senzaţia că se înscrie într-un spectru mai larg.
Tânărul poet ştie, desigur, că totul (mai ales totul în descendenţă Cărtăresciană) poate constitui, se poate tranforma în materie poetică. Poate de aceea regăsim, de pildă, în cartea de faţă cele mai diverse evenimente şi/sau accidente ale fiinţei, ca să nu mai vorbim de vârstele umane cu tot ce au ele specific: de la copilăria şi jocul liber, recuperate anamnetic şi re-trăite cu aceeaşi voluptate a uitării de lume ca odinioară (XXXVII. În copilărie) la mutilarea fizică şi psihică trăită delirant în mediul carceral (XVIII. Ceva se petrece), trecând prin maladiile trecătoare, dar sâcâitoare ori mecanica gestuală cotidiană (XLI. Poem scurt circuit), orice poate influenţa într-o măsură covârşitoare poetul, constituind ca urmare o atrăgătoare muză.
Dar la o lectură atentă se constată imediat că nici rutina diurnă, nici evenimenţialul excepţional cum cel detenţional nu îl fascinează în fond pe Florin Caragiu. Textele de gen sunt, oricum, prea puţine şi oarecum inabil inserate în carte, dând chiar, la un moment dat, senzaţia că sunt accidentale. Interesul frecvent al tânărului scriitor merge în cu totul altă direcţie: spre istoriile substanţial erotice mai exact.
Nucleul tare al majorităţii poemelor cărţii este format, concret, de poveşti ale căutării alterităţii în şi prin eros. Acesta e, de fapt, camuflajul preferat al tânărului autor: un fel de cavaler aflat într-o continuă questa înspre o potenţială jumătate şi, prin aceasta, înspre totul absolut, cel divin.
Această iluzie a împlinirii cuplului – dar şi a reflectării în el a alterităţii radicale care este, în perspectivă creştină, Dumnezeu cel viu – este permanent întreţinută în carte. De utopia erotică ţin, spre exemplu, leitmotive ca întâlnirea, confuzia identitară din cuplu, sfâşierea, ruptura mereu reiterată, ca într-o spasmodică încercare de uitare de sine prin celălalt, dar şi dorinţa recuperării sacrului prin actul erotic: „Lacrimile picură înăuntru, topesc nesomnul/ împăturim norii şi-i ascundem în inimi siameze/ lipiţi în Hristos ne furişăm fiecare în celălalt/ ca într-un leagăn peste tristeţi înluminate”.
De aceeaşi supremă tentativă de complinire nu e străină, am senzaţia, nici structura textuală (primele şaisprezece poeme fiind scindate în exact câte trei secvenţe cu titluri-cheie, gen spovedanie, geneză, remember, catacombe. aici totul e viu, restaurare, pogorârea la iad) nici construcţia frecventă a discursului poetic – unele texte sunt articulate ca jam sessions cu figuri ale alterităţii literare şi deopotrivă umane dragi autorului: Monica Lassaren, Aida Hancer, Dan Cârlea, Dana Banu.
Dintre ele, câteva texte ce dau expresie transei (post) poetice sau necesităţii de a re-cunoaşte, prin mijlocirea erosului, synderesis-ul altfel neştiut, sunt dovezi sigure că ne aflăm în faţa unui debut cel puţin promiţător…
Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu