(foto: Diana Popescu)
ucide-mă cu blândeţe
fără să zdrobeşti vreun os
e suficient să laşi în mine dragostea ta
norii în trepte
pe care soarele se rostogoleşte spre pântecul negru
nu voi şti, nu vei şti
când se va sfârşi dansul şi toate mărunţişurile
strânse pe faţa de masă vor străluci difuz
nicio pierdere nu e prea mare
să nu putem croi din idolii sfărâmaţi un lanţ
cu care să ne legăm de cerul din băltoace
când trupul devine abrupt
şi hrana e o lumină ce trece prin noi
oamenii sunt prăpăstii pe lângă care păşim
cu ochii închişi
am căzut în tine demult şi nu există ieşire
dar nimeni nu-şi doreşte ieşirea
când dă de Dumnezeu
înăuntru
(în: Florin Caragiu, „catacombe. aici totul e viu”, ed. Vinea, 2008, p. 53.)
catacombe2008 