A spus foarte bine Liviu Apetroaie, editura Vinea are probabil cel mai coerent program de promovare a poeziei în general, şi nu vorbesc acum de poezia tânără sau de poezia mai puţin tânără sau veşnic tânără, vorbesc despre poezie. Este o editură care cam din 1991 a publicat şi lansează fără întrerupere foarte multe nume, nume preluate ulterior de edituri poate mai mari, poate de edituri cu mai mare putere financiară, ca să zic aşa, dar aş vrea să-mi exprim un punct de vedere – şi-l voi exprima de fiecare dată când o să pot, indiferent dacă unii autori migrează de la editura Vinea spre alte edituri care îi pot eventual promova mult mai departe – trebuie să fie subliniat meritul acestei edituri care pur şi simplu „creează” poeţi. În ceea ce mă priveşte, îi sunt recunoscător domnului Nicolae Tzone, şi o spun aici absolut dezinteresat, că nu se află în sală şi nu mă aude şi nici nu o să audă vreodată că am spus aşa ceva, pentru că datorită lui m-am reîntors în poezie, după ce am decis să mă dedic în totalitate comentariului literaturii, criticii literare… Dar să trecem la scriitorul invitat în această seară, la Florin Caragiu şi volumul „catacombe. aici totul e viu”, titlul de pe copertă, sau din varianta lui de pagina 1 „catacombe. totul e viu aici”, nu ştiu exact care e varianta corectă, mie îmi place mai mult „catacombe. aici totul e viu”, deşi în interiorul cărţii am văzut varianta de pe pagina 1, „totul e viu aici”… n-a apucat să schimbe în interior… da, e mai percutant „aici totul e viu”. De fapt, titlul face foarte mult la o carte, foarte mulţi autori neglijează problema titlului, mizează foarte mult pe text şi găsesc că titlul este doar o formă simbolică, nu găsesc că titlul trebuie să-l transforme într-un cârlig de captare a atenţiei cititorului. Florin Caragiu, după părerea mea, reprezintă un paradox fericit, atât din punct de vedere al biografiei sale, cât şi al poeticii lui. Putem vorbi despre două tipuri de conjuncţie: de formaţie este atât matematician, cât şi teolog. Am auzit de matematicieni scriitori, celebrul caz al lui Ion Barbu. Colegul nostru, să-i spunem de generaţie, scriitorul român trăitor la Los Angeles Bogdan Suceavă a fost poet, dar a renunţat la poezie şi în prezent este unul dintre prozatorii importanţi ai acestei ţări, dar e matematician de formaţie şi scriitor. Despre teologi scriitori am auzit, au un anumit limbaj scriitoricesc, poetic, uşor recognoscibil. Dar de poeţi matematicieni şi teologi mai rar am auzit, eu personal nu mai cunosc un al doilea caz. Deci aceasta ar fi prima conjuncţie, de natură biografică. A doua ţine de text şi derivă cumva din prima. De la un teolog te-ai aştepta pe de o parte să vezi că cultivă o poezie religioasă. Mărturisesc că eu nu ştiu şi până acum nimeni nu m-a lămurit ce înseamnă, de fapt, poezia religioasă. Ca să cultivăm, aşa, o metaforă generală, spunem că poezia este o subspecie a religiei sau religia este o subspecie a limbajului sacru, care înseamnă şi poezie. Asta este, cel puţin, o părere a mea. Deci, spuneam că de la un teolog m-aş aştepta să cultive o poezie religioasă, din care religia, obsesia căutării lui Dumnezeu, sau a modului de poetizare în stil, să spunem… nu cunosc toţi termenii din canoanele religioase, dar o poezie în care să transpară această preocupare religioasă. Ei, în bine, din poezia lui Florin Caragiu nu transpare, din punctul meu de vedere, decât acel Dumnezeu pe care-l căutăm cu toţii, în diferite forme. Matematicianul îl obligă pe autor la o concentrare a metaforei. N-aş spune chiar de tip barbian sau barbilian, dar este un gen de metaforă demonstrativă, dacă îmi permiteţi să inventez acum o nouă categorie de metafore. Adică nu se bazează în principal pe o anumită comparaţie, iese cumva din structura generală şi din definiţia larg cunoscută a metaforei. Este o metaforă care rezultă dintr-o demonstraţie, dintr-un şir de pulsiuni lirice care, într-un final, fie că e vorba de finalul unei strofe, fie că e vorba de finalul unui poem sau al unui ciclu de poezii, electrizează şi dă în final metafora. Spuneam, deci, că această conjuncţie dintre matematician şi teolog, care se găsesc şi se împlinesc şi se complinesc prin şi întru poezie este o formulă fericită. Poezia lui se pretează la multiple interpretări. Pornind de la titlu şi de la foarte multe secvenţe din această carte putem găsi strategii de interpretare dintre cele mai diverse. Am selectat, bineînţeles, câteva poeme. Dintr-un complex pe care îl am eu faţă de lectura în public nu voi da citire acestora, dar vreau doar să precizez, să dau titlurile unor astfel de poeme. De exemplu, din primul ciclu, retrăire, aş nominaliza poezia ferestre şi din ciclul catacombe poezia spovedanie, care are şi un moto celebru: „aici e îngropat un om care n-a putut să devină dumnezeu”. Bineînţeles că acest moto şi demonstrarea care urmează prin intermediul poemului corespund titlului cărţii, care este, bineînţeles, reluarea titlului unui poem din text, „catacombe. aici totul e viu”. Să ne întoarcem la sensul cuvântului catacombe. Deci, ce înseamnă catacombă? Din start ajungem în zona unui spaţiu închis, a unui spaţiu, cum ar veni, aproape ermetic, care presupune totuşi o ieşire, un spaţiu îngust şi lung. Vorbim o dată despre o zonă şi un sentiment al claustrării, care, totuşi, tinde către ceva, către o ieşire, vorbim, în acelaşi timp, despre un mormânt. Poezia se cultivă pe acest parcurs, pe parcursul ieşirii la lumină, pe parcursul în care trupul mort, trupul lipsit de viaţă devine viu o dată cu ieşirea din întuneric, ieşirea din criptă, o dată cu ajungerea şi reinventarea lui la lumină, prin ochii luminii. De altfel, la lectura cărţii găsim o adevărată poetică a acestei lumini, pornind chiar de la titlurile secţiunilor care, cele mai multe dintre ele, sunt variante ale cuvântului lumină, fie că vorbim despre cuvântul ca atare lumină, fie că vorbim despre ochi, care este într-o complinire cu ideea de lumină, cu ideea de imagine. Şi, bineînţeles, foarte multe altele: între noi s-a crăpat de ziuă – din start s-a crăpat de ziuă presupune lumina şi presupune o fantă. De altminteri, găsim şi un poem denumit fantă, găsim şi un poem numit fisuri, deci foarte multe dintre poeme creează sugestii prin care, să spunem, transcende ideea că ne aflăm într-un spaţiu închis, care are idealul de a se regândi pe parcurs ce înaintează, pe parcurs ce se renaşte în lumină. Am mai găsit un vers care m-a cam contrariat: „îl privesc pe Dumnezeu ca superfluu” – cam îndrăzneţ pentru un teolog. De fapt, mi se pare că această spovedanie este, probabil, cel mai bun şi cel mai convingător text din acest volum. El precede, prefaţează poemul care dă titlul cărţii, „catacombe. aici totul e viu”. Este o carte pe care o recomand cu toată convingerea şi fără nici un pic de complezenţă, este unul dintre cele mai bune debuturi din poezie pe care le-am văzut în ultimii doi ani, pentru că, întâmplător, chiar urmăresc debuturile din 2007 şi 2008. Cam atâta am avut de spus.
catacombe2008 
